student am fost, student sunt încă(omagiul al III-lea-şi gata, că mai am şi de învăţat)

treaba e nasoală.

ciprian MUNTELE: auzi
ciprian MUNTELE: o să te întreb ceva
ciprian MUNTELE: dar să nu râzi
ciprian MUNTELE: sau poţi să râzi
ciprian MUNTELE: cum se numesc pastilele alea pentru memorie?
licurici: nu rad
licurici: lecitina
licurici: ))))
ciprian MUNTELE: aşa
ciprian MUNTELE: îmi tot venea acetilenă în minte

ps. ulterior, am cumpărat şi lecitină pentru poză. dar pe care, între timp, am ajuns să o şi folosesc. din snobism, evident.

student am fost, student sunt încă(omagiul al II-lea-studiu de caz)

cum spuneam, cei mai frumoşi ani. sesiunea continuă.

ps. rog a nu se lua personal. şi seriozitate.

student am fost, student sunt încă(omagiu)

anii mei de studenţie au fost cei mai frumoşi. dar şi cei mai mulţi. au curs cu nemiluita. nici nu mai ţin minte când am început prima facultate.
dar nu-i bai, bucuroşi le-om trece noi pe toate.

e momentul, acum, la ceas de seară- nu-i decât 4 dimineaţa, când tocmai am aflat că am mai adunat o restanţă în buchetul vieţii-, să ridic un omagiu bravului student român, care, la ora asta, e fie rupt de somn, fie rupt de beat. aşa să ne ajute dumnezeu şi sfântul decan. amin.

o lume fragilă

îmi fac curaj pentru a pune prima imagine trasă cu aparatul nou. ceva din zona street photo, aşa cum vor mai fi multe altele, de-acum încolo. asta până mi-oi găsi şi eu drumul meu.

altfel, pentru cei care sunteţi interesaţi de domeniul ăsta, vă las un link aici cu câteva discuţii din “interior”. discuţii relevante despre frustrările, atitudinile, umorile şi, mai ales, fragilităţile unor fotografi(mai mult sau mai puţin celebri) de pe la noi.

cred că (n-)am câştigat la loto

am avut un vis, în urmă cu ceva vreme, în care se făcea că am câştigat la loto o sută de mii. euro, lei or something. am jucat imediat, fără succes, lucru pe care l-am repetat şi în a doua săptămână. din păcate, sau din fericire, nu vă pot spune dacă de data asta mi-a ieşit ceva au ba, din simplul motiv că am pierdut biletul. de tot. e posibil să-l fi aruncat şi pe ăsta la gunoi, cum am făcut, acu’ vreo doi ani, cu 100 de euro într-un plic-, aşa că habar n-am dacă s-a împlinit în vreun fel visul meu.
n-am plâns, nu m-am aruncat în cap, dar nici nu mă mândresc cu fapta mea.

există o lege a compensaţiei şi cred că a funcţionat puţin şi în acest caz. la scurt timp după atât de aproape semi-pseudo-tragicul eveniment, am primit un cadou. cei care mă cunosc ştiu că, în 2008, singurul gând obsesiv pe care l-am avut a fost un aparat foto. n-a fost să fie atunci, investiţia s-a dovedit a fi mult prea mare pentru cât puteam eu duce. nici de data asta n-am plâns şi nici nu m-am aruncat în cap, dar am învăţat că a-ţi da deadline-uri pentru realizarea unui scop poate fi pe cât de motivant, pe atât de dureros în caz de eşec. şi totuşi, cineva acolo sus mă iubeşte-constatare pe care o tot fac în ultimii ani-, aşa că, iată-mă-s cu un aparat foto în faţă, un cadou pe cât de neaşteptat, pe atât de binevenit.
ştiu, a anunţa în gura mare, în ziua de azi, că eşti posesorul unui aparat foto, oricât de bun ar fi el, e ca şi cum ai ieşi la geam şi ţi-ai anunţa vecinii că ai apă caldă. însă pentru mine momentul are o cu totul altă însemnătate. este începutul unui drum pe care, de multă vreme, măcar mental, mi-l construiesc în destul de mici amănunte. cum ar veni, ăsta a fost primul cancioc de beton. nu ştiu cât de lin va fi drumul de aici înainte, dar ştiu cât de lung. cel puţin pentru cât timp voi trăi eu. (sunt simpatic, ştiu )

ps. azi-noapte am visat că e cutremur, iar dimineaţă am aflat că retezatul a fost zguduit de aproape 4 grade pe scara richter. ceea ce mă face să cred că ar trebui să-mi mai încerc totuşi norocul la loto. nu e timpul pierdut.

să dăm o şansă stângii (I)

ca un elev silitor ce sunt, mi-am luat abecedar, stilou şi caiete. sunt foarte mândru de asta şi probabil că o să merg imediat să-mi iau şi o prăji ca să fie totul complet.
pe lângă faptul că am vrut, învăţând să scriu cu mâna stângă, să-mi rezolv un moft de copchil râzgâiat, se pare că voi avea, măcar teoretic, şi unele beneficii pe teremen lung. zice-se că mulţi dintre oamenii de afaceri americani de top scriu cu mâna stângă. iau decizii mai bune şi asta pentru că scrisul pe stânga dezvoltă emisfera cerebrală dreaptă care, altfel, e destul de cu capul în nori. e mai artistă de felul ei şi o cam freacă toată ziua în timp ce soră-sa, stânga, face restul. partea murdară, adică stă şi gândeşte.
prin urmare, n-am a vă spune decât să aveţi grijă de-acum înainte ce comentarii faceţi pe subiectul ăsta. pentru că am să vă ţin minte!!

simt că am ajuns la maturitate

am o dambla mai veche a cărei rezolvare cred că i-a venit timpul. mă folosesc din nou de blog pentru a anunţa asta tocmai în speranţa că nu voi mai da înapoi. pentru că, spre exemplu, una e să-ţi juri pe ochii din cap, dar în gând, că te laşi de fumat, şi alta e să te foloseşti de piaţa publică pentru a anunţa în gura mare aşa ceva. eşecul se digeră diferit, totuşi.
în fine, să n-o lungesc cu justificările, ţin să VĂ anunţ că mă apuc să învăţ să scriu cu mâna stângă! (şi nu la tastatură, ci pe hârtie!)
nu ştiu dacă mai e posibil aşa ceva, după trei’jde ani, dar măcar o să mă distrez. şi cu siguranţă şi voi, pentru că o să pun şi poze, aşa că stay tuned, pregătiţi cataloagele.
mâine merg să-mi iau abecedar, caiet (dictando) şi stilou.

ps. am aşa mari emoţii că îmi vine să cumpăr şi flori. (era să zic o sticlă de vin.)

green’go go home- Next Level

scriam ceva mai jos că şi în 2009 va fi ecologizare. aşa e, doar că anul ăsta se vor schimba uşor lucrurile. uşor mai mult. va fi o acţiune de amploare, dacă totul va decurge cum trebuie. mi-e teamă chiar să nu fie atât de mare încât să devină incontrolabilă. eu zic că avem totuşi ceva experienţă încât să evităm să ne călcăm pe picioare, oricât de mulţi am fi. dar pentru că, de data asta, nu doar numărul sacilor strânşi mă interesează, cât mai ales efectele acestei acţiuni, o mai las puţin la dospit.
am anunţat-o de pe acum tocmai pentru că, odată ce am scris, nu mai am cum da înapoi. de-acuma m-am băgat, o duc până la capăt. da’ să nu credeţi că n-am emoţii.
după ce-am să termin cu sesiunea şi mi-oi lua şi binecuvântata vacanţă-probabil că prin martie- o să discutăm pe îndelete.

ps. şi dacă totuşi criza va fi atât de puternică în 2009 încât toată lumea va sta acasă, iar noi nu vom mai avea ce strânge? (asta a fost o glumiţă.)

eu nu votez corola de minuni a lumii

dacă vrei să nenoroceşti în românia un loc ce merită să fie conservat, scrie despre el ca şi când ar fi ultima bucată de rai. se vor găsi suficienţi vizionari care să-l distrugă. exemplele cele mai recente şi elocvente sunt plajele de la corbu şi vadu.
evenimentul zilei scrie azi despre posibilitatea ca retezatul să intre în lista scurtă a celor 7 minuni naturale ale lumii. personal, nu cred că o astfel de catastrofă e posibilă, însă lumea internauţilor români nu trebuie subestimată. se votează până prin vară, online, aşa că e posibil ca în următoarea perioadă să primiţi un mass bine intenţionat. think twice my friend.

too much jazz in your life

asta este replica ce avea să-mi schimbe în 2008 multe destinaţii.
am spus-o într-o doară, a fost un fel de glumiţă de context, doar că între timp avea să se întoarcă “împotriva” mea cu vârf şi îndesat. de prin iunie, anul trecut, (replica a fost spusă în martie) m-a pocnit rău o obsesie. şi nu doar că nu pot scăpa de ea, dar cu cât o frământ mai mult cu atât creşte în mine ca aluatul în lighean.  vine dintr-un domeniu-jazz, evident- extrem de sensibil pentru persoana de faţă. bat greu spre deloc în zona aia.
am mai avut astfel de obsesii, dar am trecut de ele, indiferent de intensitatea lor, prin consum excesiv. însă aici e uşor diferit. cu cât consum mai mult, cu atât devine mai mare nevoia de a consuma. şi deşi o iau ca pe un lucru frumos, asta a devenit şi uşor chinuitor. se cheamă dependenţă, iar nesatisfacerea ei duce la sevraj. în cantităţi mici, dar autentice.

o pun-pe ea, obsesia- aici, pe blog, la început de an, ca fiind una dintre cele două(a doua e ceva mai personală) mari întâlniri din 2008 pe care le iau cu mine şi în 2009. e vorba de keith jarrett. un dement.  un monstru!

ps. aveţi grijă ce glume faceţi în viaţă. s-ar putea să vă buşească râsul mai târziu. ca pe mine, acum.