partea fericită a copilăriei mele, de care mi-am dat seama mult prea târziu, e că mergeam frecvent la bunicii de la ţară, o ţară care era la capătul lumii. ţara în care iarna, după ninsoare, rar şi foarte greu puteai ajunge acolo cu maşina. din păcate, mai ajung în acel colţ de lume doar foarte rar spre deloc.
dar nu despre ţara mea vreu să vorbesc, ci despre țara lui razvan exarhu, acolo unde am ajuns de două ori şi de unde m-am întors de fiecare dată cu senzaţia aia euforică pe care o are orice puştan atunci cand revine acasă dupa prima lui tabără cu şcoala.
acolo am văzut cei mai mişto nori, acolo l-am întâlnit pe măgarul ciprian, am băut cel mai bun vin-făcut de mine-, am mâncat cea mai gustoasă ciorbă de gâscă şi o nesperată mâncărică de ştevie, am cunoscut cele mai simpatice mătuşi care s-au născut vreodată de-a lungul dunării, iar lista de fineţuri rurale poate continua.
din păcate mi s-a sfârşit filmul din aparat că v-aş fi arătat cum mi-s mâinile după ce am kilărit 4 duzi din faţa porţii. am inţeles acum de ce pianiştii sau chitariştii îşi fac asigurare la degete.
totuşi, câteva imagini tot am scos, de-aia zic eu, prin urmare, vorbă mare, când o să fiu mare, o să mă fac țăran!
am luat multa cafteala in scoala primara. am fost batut crunt de vreo 3 ori in cei 4 ani, dar niciodata n-am spus asta acasa. unui coleg de-al meu i-a dat borsul pe nas de la cata bataie a luat pentru o tema nefacuta. tot el a luat si un picior in ficat. dar nimeni nu spunea asta acasa. ne era frica tuturor ca nu cumva sa se intoarca impotriva noastra. palme, dar ce palme!, capete trosnind pe tabla de scris sau de banca, tras de par si invartit hora umilintei prin fata clasei, astea erau frecvente.
azi, ma simt putin eliberat de toata perioada aia sinistra.
dacă aş fi un dinozaur, în fiecare zi m-aş hrăni cu cai, cu porci sau câini. cândva, pe păşunea din faţa blocului meu, erau şi oi. nu mai sunt, probabil pentru că a dispărut iarba. sub gunoaie.
vă las să vă delectaţi cu imaginile de mai jos, pe care eu le vad in fiecare zi din balconul meu, dar atenţie, că la final revin cu nişte explicaţii. importante pentru ţară.
cum spuneam, de fapt, postul ăsta are un singur scop. să vă reamintesc, ultima imagine mă ajută deja, că şi anul ăsta mergem la ecologizare. mai la vară, încolo… aici sunt imagini de anul trecut.
din seria ”micule artist, de ce tot stai mereu pe jos?”, azi trupa OCS.
am scris initial un text foarte lung. l-am sters. mi-am dat seama ca devenisem prea patimas fata de ceva la care eu chiar am ras, ceea ce va urez si voua. in plus, baietii astia chiar nu merita bagati prea mult in seama, ci tratati doar cu propriile lor fapte.
pe scurt, ca sa intelegeti totusi despre ce e vorba, la un concert ocs in iasi,de saptamana trecuta, vocalistul s-a facut ranga, muci, cum ar veni, motiv pentru care, vorba cantecului, a vazut lumea mai mult de la nivelul capacelor de bemveu. ca sa nu zic de la nivelul ierbii, ca inca nu i-a dat coltul si, in plus,imi mentin respectul pentru culoarea verde.
poza e luata de pe metalhead, e doar una din multele poze de acolo, adica de AICI, iar in filmulet o sa vedeti si reactiile fanilor de dupa concert.
e un site, de fapt e ditai afacerea- http://www.stapanulcuvintelor.ro/ -, in care, pentru 5 euro, iti poti cumpara un cuvant. orice cuvant aflat in dex. dai click si incepe traficul. eu mi-am cumparat cuvantul muntele. na, sunt previzibil.
o jucarie faina pentru mine, o afacere de succes pentru ei.
update: mi-am cumparat si cuvantul… tananaaaa!!!… sarmale!!!!!
restul e tăcere. e un film din seria 2 în 1. de un patetism agresiv pe alocuri, dar admirabil în cea mai mare parte. e inedit, e captivant, e haios. se râde mult, sincer şi sănătos, iar la filmul la care am fost eu, lumea chiar a aplaudat la final. sunt, ce-i drept, momente în care ai senzaţia că te afli, de fapt, la teatru. dar, în rest, filmul e excelent.
dragostea din vremea holerei nu mai seamănă deloc cu dragostea din vremea spamului. nu tu messenger, nu tu bip, nu tu call miss iu botic mic, als, pls, plm&wtf. păi pe la 1900 îţi creşteau pitici de grădină în barbă până primeai răspuns la o scrisoare. dacă o primeai.
povestea filmului e simplă. el aşteaptă ceva mai bine de 50 de ani până moare soţul ei,ca să-i spună că e singura femeie pe care a iubit-o. problema e că-i spune chiar în ziua în care îi moare ăsteia soţul. drăguţ, nu?
chiar dacă sunteţi alergici la introspecţii imaginare în ale iubirii, chiar dacă subiectul pare neverosimil, chiar dacă faţă de cartea lui marquez, filmul e la 50 de mii de ani lumină, eu zic să mergeţi să-l vedeţi. doar şi pentru a înţelege valoarea unui buzz venit de la persoana iubită.
nu ma pasioneaza fotografiile macro, dar imi plac. e ca la diferenta dintre pescuitul pe lac si cel la pastrav pe un rau. imi place mai mult actiunea, dar peste mananc de oriunde ar fi el prins. in fine, ideea e ca s-au dat niste premii pentru imagini macro.
una o postez aici, restul sunt pe site. si sunt minunate!
